Am devenit dependent de ciorbă

Cam de pe cînd am început să sap de ciuma cu care m-a blestemat Marghioala, adică de vreo săptămînă şi ceva, am căpătat o poftă tîmpită, inexplicabilă de ciorbă. Aproape că nu mă trezesc dimineața dacă nu beau, în loc de cafea, o ciorbă fierbinte, dreasă din toate părțile cu ce trebuie, în tot felul de combinații – ciorbă de burtă, ciorbă de zarzavat, ciorbă cu ciolan, ciorbă de fasole boabe.

Ieri m-am dus într-o vizită – Aveți ciorbă? – Am primit o farfurie de supă de tăieței, bună a fost și aia, adică nu știu dacă mi-aș fi dorit altceva. Felul doi nu vrei? mă întreabă. Am păstrăv, zice. Eu nu și nu. Mai vreau o porție.

Azi trebuia să mă întîlnesc cu un prieten la o bere – Auzi, nu vrei mai bine să mergem să băgăm o ciorbă?

Alaltăieri m-am dus  într-un local comunist-fantomă, rămas aproape neschimbat după 20 de ani. Servea o matahală cu față de nevastă, un fel de natural born muiere, cu părul vopsit, țîțe mari și vagi reminiscențe de ojă pe unghii. Îmi întinde meniul şi îmi recomandă cele vreo cinci combinaţii de meniul zilei, din care să aleg.

– Sărumîna, dacă vreau tot ciorbă la felul doi, se poate?

– Nu! Ori mănînci ciorbă și felul doi, ori îți iei două ciorbe, cu o mînă ridicată ameninţător, gata să îmi altoiască una.

Am cerut o ciorbă de varză cu ciolan. Şi a venit matahala cu un castron şi a început să toarne în farfurie pînă a curs pe dinafară.

– Lasă, ţi se îndeplineşte o dorinţă, zise, fără să-i pese de schimonoselile mele.

N-am avut încotro și mi-am pus dorinţa, însă efectul a fost zero. Dacă nu reușesc să îl învăț pe Ostap să fiarbă două rădăcini și o bucată de carne într-o oală, mă apuc și inventez espressorul de ciorbă. Să-mi fac, la o adică, dacă am chef, ciorbă ristretto cu esență de os, ciorbă frappe de fasole bătută, ice-ciorbă de pui, ciorbă lungă cu smântînă, ciorbă corporatistă pe cană personalizată pe care să scrie “Șef”. Iar dacă nu-mi iese mașinăria, o să mă mulțumesc cu ciorba la ibric. Mă apuc să ghicesc viitorul în tăieței.